Focul vieţii
Alexandra Luca
Era
o seară liniştită de toamnă, frunzele, odată verzi, acopereau acum pământul
golaş şi umed. Vântul adia uşor printre crengile bătrâne ale nucului din
grădină.
În
casă era o linişte apăsătoare, doar scaunul vechi şi uzat al bătrânei mai
scotea câte un scârţâit la fiecare mişcare a acesteia şi focul din vatră care
mocnoa din când în când arătau că în acea casă există viaţă. Ea, o bătrână
slăbuţă, se uita acum la foc, nevenindu-i să creadă că părul ei, odată blond,
acum era alb, chipul ei, odată plin de prospețime, era acum brăzdat de riduri
şi tinereţea ei, odată în floare, era acum doar o amintire. Doar ochii ei de un
albastru intens, erau exact la fel, ca acum mult timp... numai ştie cât, dar
ştie că a trecut multă vreme. Nu poate să creadă că băiatul de care se
îndrăgostise cînd era doar o copilă, este acum bărbatul care stă în fotoliu şi
citeşte. Unde îi era părul brunet şi rebel? Unde îi era chipul alb şi frumos?
N-ar fi fost sigură că e el, dacă nu i-ar fi văzut ochii verzi de care s-a
îndrăgostit şi în care se pierde de fiecare dată când îi priveşte.
Parcă
ar fi fost ieri... era era doar o adolescentă care se plimba printr-un parc, el
era un băiat rebel cu nişte ochi de un verde intens de care ea, a fost
fermecată. Acea bancă, de sub nucul acela mare, acea toamnă, acea zi de
octombrie... toate aveau să fie speciale. Ea stă pe bancă, îi plăcea acel loc,
îi dădea o stare de nostalgie. El se aşeza tot acolo, locul acela era special,
acolo scrisese prima lui melodie. Vântul adia uşor printre crengile nucului, ea
îl privea discret, el la fel... niciunul nu voia să plece de acolo, dar începu
să plouă, atunci el o luă de mână, o duse la adăpost, îi oferi haina lui, şi o
îmbrăţişă... din acel moment toate s-au schimba.
Bătrâna
îşi lua privirea de la foc, auzise lătratul câinelui bătrân care şedea la
picioarele ei - se uită iar la foc - era singurul lucru care le-a mai rămas
celor doi. Copii plecaseră demult, mai sunau din când în când, dar părinţii ar
fi dar orice să-i mai ţină o dată la piept, să mai fie din nou mici...nici
nu-şi mai aminteşte de când nu i-a mai văzut. Îşi aminteşte cum îi ducea la
grădiniţă, cul le cânta ăn fiecare seară cântece compuse de tatăl lor, cum se
uitau la ea cu ochii lor mari şi verzi, îi umpleau inima de bucurie! Acum că au
plecare, acasa odată plină de viaţă e acum pustie, sufletele bătrânilor s-au
vestejit odată cu tinereţea. Se aud doar unul pe celălalt şi amintirile. Doar
lătratul câinelui îi mai trezeşte din când în când din retrăirea momentelor
frumoase.
Dintr-o
odată, bătrâna, se ridică încet de pe scaun, traversează camera cu paşi
mărunţi. El îşi ridică faţa din ziar şi o urmăreşte cu privirea, observând cum
se apropie de el şi se aşează în braţele lui ca acum odinioară - Ea îi zâmbi şi
ii spuse:
- A sosit momentul.
Şi
focul s-a stins.
În vis
Andreea Roxana David
Îmi
place nespus de mult să visez cu ochii deschişi, să cred că trăiesc într-o cu
totul altă lume, dar nu relizez, de fapt, că realitatea mă prinde din urmă cu
gherele-i de neiertat. Mi se spune că visez prea mult, că optimismul meu îi
sperie pe cei din jurul meu, iar alţii îcearcă să mă imite. Nici eu nu mă mai
înţeleg uneori. Cum e au ajuns visele să mă urmeze oriunde?
Părea
atât de real visul de ieri încât am crezut că asta e lumea în care trăiesc.
Poate că iar am rămas cu privirea fixată într-un punct şi cu gândul în altă
lume. Se făcea că eram pe altă planetă. Pur şi simplu ştiam asta. Eram atât e
fascinată de nou, încât uitam un lucru elementar din arta supravieţuirii: să
respir. Era zi. Mă aflam într-o pădure ciudată cu tot felul de copaci ce
iscutau pe tema unui nou preşedinte.
Eu
zic să fie stejarul – spuse un salcâm – trăieşte cel mai mult, deci ştie mai
multe, e mai înţelept.
Al
naibii de înţelept! Avem nevoie de cineva ai cărui frunze să nu cadă oată cu
primul vânticel de toamnă, cineva care simte frigul şi durerea pe propriile
frunze: zic să fie bradul.
Dar
dacă e bradul, atunci are să fie furat de oameni odată cu primul fulg de nea.
Am
încercat să mă abţin din râs şi să trec neobservată mai departe mergând pe
cărarea presărată cu cuvinte încrucişate. În cele din urmă, ajung într-un sat destul
de frumos, cu case modeste, cu animale care păsteau liniştite lângă un râu. Era
totul ca de basm. Nu pot spune acelaşi lucru şi despre locuitorii satului
respectiv căci aveau o înfăţişare destul de amuzantă: aveau dinţii destui de
mari încât nu le încăpeau în gură, ochii pe jumătate închişi, nasul mai mare
decât al Andreei Tonciu şi urechile destul de măgăreşti şi ce păr încâlcit. Mă întreb
dacă au auzi de pieptenat. Erau îmbrăcaţi la fel e modest ca locuinţele în care
trăiau. În viziunea mea nu erau decât nişte țărani înapoiaţi nu prin felul în
care arătau, ci prin felul în care se comportau: mâncau cartofi copţi în jar cu
propriile lor unghii, care, apropo, păreau mai degrabă nişte gheare cum numai
la vrăjitoarele in benzile desenate mai văd.
Toată
lumea ştie că aşa-zişi cartofi, de când au fost descoperiţi la fast-food – se
mânâncă prăjiţi, cu ketchup, în hamburgeri sau cu aripioare, un adevărat festin
culinar.
Nu
i-am mai analizat căci doream să plec de acolo cât mai curând posibil.
-
Bună ziua! Numele meu este Andreea. Nu sunt de prea multă vreme pe aici,
defapt, nici nu ştiu cum se numeşte acest „aici” aşa că, v-aş fi recunoscătoare
dacă m-aţi îndruma într-o direcţie bună căci se pare că m-am rătăcit. Adineaori
eram într-o pădure în care se ţinea un soi de conferinţă între copaci pe tema
alegerii unui nou preşedinte. Nu mă miră asta, dar de când se face politică în
pădure?! Totul e atât de ciudat şi anormal aici! Desigur, nu m-am gânit de două
ori înainte de a deschide gura. Văd că deodată cei care mă priveau zâmbind își
schimbă expresia într-una mai degrabă horror: ochii le ieşiră aproape din
oribite, iar părul le era mai ceva decât electrocutat. Pesemne că i-am jignit!
Îţi
zic eu ce nu e normal, se revoltă un bărbat la mine. Voi ăştia care vă numiţi
oameni. Voi nu sunteţi normali. Faptul cp sunteţi îmbrăcaţi numai de la marile
case de modă, că purtaţi pantofi numai cum Iulia Albu are curajul, faptul că
mergeţi în cluburi să vă zdruncinaţi creierii pe aşa numita muzică de „club” de
parcă sunteţi conectaţi la sute de volţi. Păi , da, acum e la modă dj-ul nu vă
mai place de dj-bunicul care mixa la ţambal?! Unde vă e modestia, mândria de
popor român, de ce umblaţi cu nasul pe sus de parcă sunteţi în căutare de
parfumuri scumpe? Voi sunteţi oameni? De sute de ani încercaţi să progresaţi,
v-aţi dezvoltat ca societate, dar defapt, nu vă daţi seama că suferiţi. Vă
pierdeţi timpul cu întrebări care nu au răspunsuri, cu extratereştrii, cu
adunatul de hârtii în portofel, sunteţi hotărâţi să ajungeţi la fericirea din
vârful muntelui şi nu vă daţi seama că aceasta rezidă din modul de a-l
escalada. Abia spre sfârşitul vieţii vă daţi seama că aţi trăit numai cum nu
trebuia; că valorile morale au cedat în faţa celor materiale. Numai cum nu
trebuie! Pur şi simplu nu ştiţi să vă bucuraţi de simplitate şi de frumuseţea
zilei de azi, căutaţi ca ziua de mâine să fie perfectă pe când nu îi este
asigurată nimănui.
Încerc
să procez şi totuşi refuz să accept adevărul căci mă simt ca un neom fără pic
de valoare.
„Încearcă
să fugi dacă poți!” Unde? Nici eu nu ştiu. Dar scăparea uite că veni cum vine
la ora de matematică când stau la tablă şi nu mai aştept decât un 3: printr-un
clopoţel.
Bărbatul
ia la subraţ catalogul clasei mele şi sevieta în aceeaşi mână iar cu o mână
deschide o uşa apărută de nicăieri lăsând în loc de „Bună ziua!” un „Nu ştiţi
să trăiţi cu adevărat!”
-
Andreea, bună dimineaţa, din nou. Ora de dirigenţie s-a terminat, la fel şi
orele. Haide, nu mergi acasă?
Până
să îmi schimb expresia clasa se goli.
Se
pare că iar am fost o victimă a propriilor vise. Trebuie să învăţ să fac
diferenţa, iar detaliile sunt singurele care mă pot ajuta să cobor de pe
aceasta scenă în care eu sunt în rolul principal.
Vis
sau realitate?
STARLIGHTS
Cristina Luca
My grandfather used to say
that everytime a mother gives birth to a child, the Universe gives birth to a
star. Therefore, “each child has a star”. And each star is protecting a child
and guiding him through his life.
Whenever he feels down
and lost in the dark, the star is
lighting up his path and helps him to
move on and get rid of all the obstacles in life. When the child is feeling
happy, the star is burning brighter and it’s making everything seem much more
sparkling.
Once the kid grows up, he
gets caught in the routine of each day and he seems so busy building up his own
life, he has no time to even see the sunlight, why would he think about such
things as the stars? They were, they are
and they will always be there… maybe he will have time to think about
(apparently) unimportant things later.
And his star is feeling so
alone…
At some point, the adult’s
life becomes grey. Every action seems
unnecessary and his life is just empty.
That’s when he finds the
time to look up. That’s when he sees his star again - when he grows old! He
realised how happy he was as a child. He’s relieved. He found himself now and
his star is guiding and protecting him again. He feels so pure…
As his heart is beating
slower and slower, the star begins to sparkle. The beating of the human heart
is one with the sparkling of the star..”
“But, grandpa, I thought
the stars are immortal!”
“They’re as immortal as we
are…”
“So they are not? But..”
“There are so many people
on Earth and so many stars up on the sky…every star dies when it’s time.. so it
makes place for another star to be born and to live.”
“But, grandpa, then why…?”
I had this dream so many
times. Sometimes I just look up at the
sky and wonder where my star is…and then I pick one. But I always see a brighter star and change my mind.
Does it really matter? The
brightness of the star?
My grandpa used to say I
was the brightest star in his eyes… I wonder.. Did he know which one of these
billion stars is mine?
And I wonder…. ” What if
his star died to make place for mine?”
Ploua
Denisa Dumitrascu
Până
şi cerul reflecta starea mea interioară, e tot negru, e întuneric, şi sufletul
meu e negru. Oare ce aş putea face să schimb totul, şi dacă aş schimba ce rost
ar mai avea? De ce să opresc timpul şi să fac ce mi se pare mie bine când de
fapt nu e. Totul se întâmplă cu un motiv, dar uneori simţi că nu mai poţi, şi
nu vezi rostu la nimic, absolut nimic. Şi dai frâu liber lacrimilor şi te
gândeşti la tot ce e posibil şi imposibil la ce ai putea face, dar nu mereu mai
este cale de întoarcere... Şi atunci pui punct la tot, la amintiri, la
sentimente, şi după regreţi. Nu înţeleg de ce îţi dai seama de ce ai făcut,
exact după ce s-a întâmplat. De fapt, nu putem lua decizii pe moment, şi după
ce ne calmăm şi facem legături, ne dăm seama... ce rost mai are?
De
ce nu ne bucurăm de fiecare clipă şi fiecare moment, bun sau rău? De ce? De ce
vrem doar bine? De ce? De ce ne punem atâtea întrebări, când ştim că nu vom
primi răspunsul niciodată?
Viaţă
ne doboară mereu, doar noi suntem în stare să alegem dacă ne ridicăm şi
continuăm să cădem sau rămânem acolo. Oare de ce vrem să facem atâta bine şi
noi nu primim nimic în schimb? De ce în momentul acela de pauză se uită tot ce
a fost frumos şi ne-a făcut bine. Oare de ce când avem probleme toată lumea
pleacă?? Defapt ştiu şi asta.. nimeni nu e capabil nici măcar să asculte, dar
să îţi ofere şi umaru să plângi, ar fi o minune. De ce să speri când nimeni nu
crede?? De ce să fii optimist când totul merge rău. Da ştiu is nişte prostii,
dar toţi avem zile proaste, dar nu toţi avem parte de sprijin în acele zile.
Uneori
mă întreb dacă o amintire e ceva ce ai sau ceva ce ai pierdut? La asta nu-mi
pot răspunde... Cică, dacă nu renunţi niciodată la visul tău, poţi reuşi... Eu
nu am renunţat şi tot am sperat, dar a murit tot, nici măcar o picătură de
speranţa, încredere şi putere nu mai există, nimic, absolut nimic!
Eşti
plină de vise, de gânduri, de trăiri, dar nimic nu este real ci pură imaginaţie.
Îţi doreşti să ştii totul, şi la fel de uşor să spui totul, ce simţi, ce ai, ce
te doare, ce gândeşti.. dar nu, ceva te opreşte şi nu-ţi da stare, încerci, te
zbaţi, dar... nimic. Niciodată nu va fi cum îţi doreşti. Cel mai urat sentiment
e să iubeşti din tot sufletu şi să nu poţi face nimic în privinţa asta.