Pastel
Otilia Cucu
“Culorile fioroase îşi încep timpuria cucerire a
dealurilor asmuţite vânturile toamnei. Toamna este însuşi artistul” (Takayuki
Skkaki)
A
sosit toamna! Zilele sunt mai scurte, dimineţile şi serile mai reci, dar cu
toate astea soarele încă ne mai mângâie din când în când pe creştet și uneori
ne scaldă pe tot parcursul zilei în lumină.
Vântul,
vara era ca un copilaş cuminte, adia uşor. Dar odată cu trecerea verii, au
trecut şi anii copilăriei vântului. Şi când văzu toamna cu mâna-i nimicitoare,
care unde se întinde, usucă şi scutură totul în jurul ei, vântul se mânie şi
începe să sufle mai cu putere. Cerul este înpodobit cu nori cenuşii, ce plutesc
agale străbătând mări şi ţări, anunţând lumea că a venit toamna.
Toamna
este o doamnă cu obrajii roz; rochia-i este făcută din mii şi mii de frunze
colorate şi umblă cu o caleaşcă regală împodobită cu roadele toamnei. Acest
anotimp este frumos. Oferă un spectacol nemaiîntâlnit. La cea mai mică adiere,
frunzele cad pe pământul rece formând un covor ce străluceşte în soare, ca şi
cum ar fi aur. Vântul tomnatic şi răcoros îndeamnă frunzele la dans. Dar vântul
le ucide, si tot vântul ucide şi florile ce altădată aduceau veselie.
Pe
cât de frumoasă e toamna, pe atât de deprimantă poate fi uneori. Peste natură
se instalează o linişte apăsătoare; doar din când în când se mai aude plânsetul
copacilor goi, şi geamătul frunzelor căzute. Alină doar adierea parfumată a
crizantemei, simbol al începutului şi al sfârşitului. Ea anunță că mai este un
pas până la iarna cea nemiloasă.
Din
cer cad stropi reci de ploaie, sunt lacrimile lui Noiembrie. Amurgul pare şi el
rănit de săgeata cu vârf otrăvit a toamnei. Natura pare moartă. Totul e
straniu, rece ca la sfârșit de lume. Neliniştea
mi se strecoară în duflet şi încep să gonesc pe străzile goale, cuprinsă de
teamă. Plâng odată cu copacii îngenunchiaţi sub vântul tăios. Stau pe banca de
sub plopii înalţi, şi privesc în gol.
Zăresc
un stol de păsări ce pleacă pe meleaguri străine. Las gândurile negre să le
însoțească. Liniștea mă cuprinde ca un parfum de crizanteme și trezeşte la
viaţă sentimente şi doruri de mult uitate...
O întâmplare ciudată
Alexandra Podoleanu
Un
zgomot ciudat m-a făcut să tresar. Cine
să fi găsit locul meu secret ? Am privit cartea de pe genunchi apoi am închis
ochii, ca şi cum asta m-ar fi putut apăra. În faţa mea se ivise o fetiţă
timidă, cu părul cârlionţat şi o privire jucăuşă, care mi-a şoptit grăbită :
-
Sunt Mona și am nevoie de ajutorul tău! Hoţii de timp au pus stăpânire pe oraş!
Toţi locuitorii sunt în pericol.
Cine?
Cum? O avalanşă de întrebări mă
năpădise. Apoi, mi-am dat seama. Era personajul din cartea mea! Dar cum era
posibil?
N-am mai aşteptat răspunsul pentru că mi-am dat seama ca e
ceva grav. Am luat-o de mână pe Mona şi am trecut dincolo. I-am cunoscut pe
ceilalţi copii şi împreună am pus la cale un plan. Fiecare dintre noi să spună
câte o poezie, un cântec, o ghicitoare sau o poveste care să-i impresioneze
până la lacrimi pe hoţii de timp. Astfel, ar începe să plângă, iar apa i-ar
dizolva şi ar dispărea pentru totdeauna.
Când am deschis ochii cartea îmi alunecase pe genunchi. De pe
copertă Mona imi zâmbea, iar ceilalţi copii îmi făceau cu mâna, fericiţi alături de părinţii lor. Atunci am înţeles că
planul nostru reuşise.