Printre puncte, linii şi culori
Se ştie că punctul, linia şi culoarea, nu sunt numai simple elemente de limbaj plastic ci reprezintă învelişul material al gândirii artistice. Îmbinarea lor permite desluşirea frumosului. Şcoala este unul dintre domeniile care asigură şi urmăreşte formarea gustului şi judecăţii estetice.
Punctul este cel mai simplu element de limbaj plastic şi un mijloc de comunicare vizuală. Noţiunea de ,,punct” poate căpăta multiple inţelesuri datorită diversităţii domeniilor în care el este utilizat, însă, in pictură, în grafică, în sculptură, punctul este pata, amprenta sau tuşa instrumentului cu care se lucrează ( pensulă, peniţă, cuţit de paletă).
Linia plastică este definită ca fiind un punct în deplasare. Între linii se pot stabili relaţii ce determină un mod de organizare, care declanşează impresiile de ordonat-dezordonat, static-dinamic, etc. Linia este un mijloc de comunicare a afectivităţii şi inteligenţei omului.
Culoarea dezvoltă primele forme ale personalităţii omului, îi stimulează spiritul creator şi exercită o deosebită influienţă asupra sa, provocându-i diferite stări psihice, impresii şi sentimente.
De-a lungul timpului educaţia plastică a devenit obiect de studiu, având drept scop iniţierea tinerilor in cunoasterea şi utilizarea principalelor mijloace de expresie plastică, obţinerea de expresivităţi plastice cromatice si acromatice, prin combinarea unor elemente plastice, urmărindu-se redarea unor idei şi sentimente; descompunerea, secționarea şi recompunerea în noi forme plastice, a structurilor din natură, obținându-se noi expresivităţi; dialogul cu opera de artă; descifrarea cu ajutorul acestor elemente, a mesajului artistic al operei de artă in contextul epocii; cunoașterea și înțelegerea operei de artă, aplicarea în toate domeniile vieţii, a cunoștinţelor de limbaj plastic, dobândite în mod creativ .
Prin educaţia plastică se dezvoltă nu numai imaginaţia, ci si universul creativităţii, al limbajului culorilor al spiritului de observaţie si al simţului artistic. Datorita permanenţei nevoi de frumos, concomitent cu evolutia societatii au progresat şi artele plastice, apărând noi genuri artistice ca scenografia, grafica publicitară, designul vestimentar, designul de interior, etc.
Esenţa unei creaţii se găseşte în sufletul omului, acesta o înglobează în propria-i viziune şi o exprimă in artă incadrată în valori plastice. Explicaţia se găseşte la Tudor Vianu. Conform acestuia, unul dintre motivele pentru care ne emoţionăm în faţa aspectelor naturale este că însăşi arta ni le-a relevat: „Dacă uneori frumuseţea naturii păstrează pentru noi un caracter estetic, împrejurarea nu se explică decât prin faptul că o asemănăm cu arta. Alteori natura aminteşte arta pentru că o privim cu ochi formaţi la şcoala picturii, capabili să distingă în ea valori plastice care altfel ar fi rămas nerelevate.”
Panainte Anda - cls. a IX-a P1
Prof. indrumător: Mihaela Stoian
Prof. indrumător: Mihaela Stoian
Melodia sufletului
Nu avem oglinzi în care să putem privi cu sufletul deschis, nu sunt persoane în care ne putem regăsi, există doar melodii care ne alină sufletul şi ne bucură, prin sunetele care se zbuciumă în interiorul nostru. Ne regăsim în melancoliile dramatice ale bătrânulului pian, căruia putem să ne deschidem ori de câte ori putem privi cu durere în negura timpului.
Orice melodie ne duce în trecut, în visele pe care le-am trăit, în capodopera fericirii care acum s-a transformat în dramă, în dureri şi amintiri dulci. În liniştea sufletului avem dorinţa de a striga chiar dacă nimeni nu ne mai aude; doar marea linişte ne ascultă, ne numară lacrimile şi adună suferinţele infinite, doar ea ştie cât de mult am lipsit de acasă si cât de mult vrem sa ne întoarcem. Doar pe aripile muzicii găsim calea spre Itaca, doar muzica aduce alinarea cea mai dulce și amintirile se trezesc la viață.
Plesco Cristina a IX-a E
Dependent de tehnologie
Îmi place la nebunie să scriu SMS-uri. E cel mai grozav lucru din lume. N-aş putea trăi fără asta! Cred că majoritatea tinerilor din ziua de astăzi gândesc la fel, nu însă şi părinţii. Când aceştia aveau vârsta noastră, radioul şi televizorul erau principalele mijloace de informare. Pe atunci telefoanele erau doar telefoane, adică mijloace de a purta o conversaţie la distanţa.
Nu vi se pare că aceste lucruri sunt total depăşite? Mie da! Poate că şi voi, ca şi mine, vă gândiţi la cele mai noi aplicații pentru telefoanele mobile. Astăzi, poţi vorbi cu cineva aflat la mare distanță, poți asculta muzică , poți urmării o emisiune televizată, te poți juca, trimite e-mailuri prietenilor, poți face fotografii sau naviga pe Internet cu un singur aparat pe care-l ţii in buzunar. Întrucât am crescut în era telefoanelor mobile, a calculatoarelor, a televizorului şi a Internetului ni se pare normal să le folosim tot timpul, am ajuns dependenţi de acestea.
Aşa o fi! Însă doar noi, tinerii, ştim cât este de greu să rezişti nenumăratelor tentaţii. Mess-ul, facebook-ul, muzica, sau jocurile, toate acestea ocupă un loc important în viaţa noastră, a tinerilor. Viaţa fără telefoane , televizoare sau calculatoare ar fi cel puțin insuportabilă dacă nu și imposibilă.
Să fim serioşi. Cine poate rezista la ora de istorie fără ca, pe sub bancă, să trimită mesaje sau să stea pe mess? Sau cine poate încheia ziua fără să deschidă calculatorul sau televizorul? Cei mai mulți dintre noi nu putem, am ajuns cu toţii dependenţi de tehnologie!
Haram Cezarina Gabriela – cls a IX-a E
Călătoriile și pasiunea cunoașterii
Călătoria este un motiv foarte important în literatura secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, în perioada în care lumea devenea un loc mult mai vast și mai exotic decât își putuseră imagina locuitorii veacurilor anterioare.
Secolul al XVIII-lea reprezintă, de fapt, o perioadă în care zone care până atunci neexplorate sau explorate doar foarte puțin sunt cartografiate și catalogate. În zonele nou descoperite , europenii au putut lua contact cu vechi și stranii civilizații. Pentru unii exploratori, noile teritorii descoperite , par un adevărat paradis terestru, unde violența, rapacitatea și duplicitatea rămân necunoscute, in mijlocul unei nature luxuriante și beningne.
Contactele dintre europeni si bastinasi nu au fost întotdeauna pașnice, civilizațiile extra-europene erau departe de imaginea idilică a primelor relatări, ele erau angajate în războaie feroce, iar unele practicau sacrificii umane. Cu toate acestea, literatura inspirată din contactele dintre civilizatii atât de diferite este fascinantă.
Extraordinara diversitate a descoperirilor, din cele două sute de ani de explorari, face ca secolul al XVIII-lea să devină din ce in ce mai conștient de relativismul superiorității sociale sau politice ale bătrânului continent. În același timp, paradoxal, diversitatea tipurilor umane întâlnite face din ce în ce mai evidentă posibilitatea găsirii unui numitor comun, a unor calități general umane ușor de recunoscut dincolo de diferențele exterioare.
Narațiunile de călătorii ale secolului al XVIII-lea se folosesc de fascinația noului, de evocarea locurilor exotice și de redescoperirea unor popoare încă salbatice spre a explora, dintr-o ipostază inedită, această latură generală și imuabilă a naturii umane.
Pelin Ioana cls. a XI-a E
Jurnalul
În zilele noastre, foarte mulți tinerl îşi aleg drept prieten intim un caiet, numit generic jurnal. Acesta ajunge să deţină cele mai intime gânduri, cele mai ascunse dorinţe ale stăpânilor lor, fiind preţuit de aceştia, putând ajunge o armă de temut in mâinile unor persoane indiscrete.
Interesant este de aflat cum de am ajuns să fim prieteni cu un simplu caiet ? Unii, probabil, am început această activitate din plictiseală, alţii din singurătate, iar alții pur şi simplu simțim nevoia unui mod de organizare si de consemnare a gândurilor. Jurnalul a fost utilizat incă din antichitate, adolescenţii moderni neputându-se lăuda cu inventarea acestui instrument de reflecţie.
Deşi util, un jurnal nu poate înlocui un prieten, acesta din urmă ne poate da răspunsuri la intrebările ce ne frământă sau soluţii la problemele întâmpinate la această vârstă.
Recent, a aparut chiar şi un serial televizat, bazat pe un jurnal. Cred că cu toţii am auzit de celebrul ”The Vampire Diaries”. După cum au observat fanii acestui serial, Elenei nu i-a facut mult bine jurnalul, ci dimpotrivă a fost folosit drept mijloc de cunoaştere a slăbiciunilor sale. Nu e singura ecranizare in care un jurnal apare asemeni unui personaj. Amintim și ”Queen of the Damned” bazat pe jurnalul vampirului Lestat. Cred că sunt nenumărate asemenea ecranizări sau creaţii artistice.
Putem concluziona că, jurnalul poate fi util pentru crearea deprinderilor în exprimare, pentru limpezirea ideilor sau pentru încredințarea unor confidențe personale. Răspunsul la întrebarea dacă jurnalul este penibil sau cool depinde de părerea fiecăruia dintre noi.
Ioana Pelin cls a XI-a E
Și totuşi... argoul
Viaţa unui elev începe dimineaţa, la ora şapte sau după-amiaza. Cert este că, ziua tuturor începe cu alarma ceasului sunând continuu. Închizi. Te trezeşti şi realizezi că ai mai adormit jumătate de oră mai mult decât trebuia.
Începi să te uiţi pe teme să vezi ce ţi-a mai dat profa şi de data asta. În zadar te uiţi căci eşti varză.
Ajungi în curtea şcolii, îi vezi pe colegii tăi care-ţi spun de testul la mate şi spui că nu ştii nimic însă, tocilarul clasei îţi pune sare pe rană spunând ca el ştie tot. Lângă el, se află şmecherul care îţi povesteşte ce club nou şi mişto s-a deschis şi cum a stat şi a petrecut acolo beton.
Încep orele - prima, chimia şi te intrebi: “Oare ce-a fi spunând acolo molecula? “; te uiţi pe pereţi, numeri muştele, te gândeşti cum de ai manglit doiul de data trecută…şi iată că a sunat de pauză.
Şi iată şi mult doritul test de mate unde, o dată primite subiectele, te gândeşti cum să-l ungi pe tocilar să-ţi dea şi ţie măcar un subiect. Te străduieşti, te uiţi, te-nvârţi şi nimic, eşti varză. Nici măcar tocilarul, căruia îi tot repeţi: ”Vezi ce fel eşti !”, nu îţi dă nimic. Tu însă încerci să găseşti spiritul colegial şi, iată că, în ultimele zece minute, primeşti un subiect. Nu vei lua unu ci patru.
Restul orelor trec atât de greu încât te gândeşti să pleci acasă mai devreme iar, o dată ajuns, te tupilezi încet, încet, în cameră să nu observe părinţii că altfel ai imbulinat-o.
Sandu Gabriela-Mădălina
cls. a X-a AP
Școala - treaptă spre cultură și viață europeană
De la Icar, cel căruia i-au fost topite aripile pentru că s-a apropiat prea tare de Soare, incercând să se contopească și sa ardă pe culmile absolutului, câte minți nu au ars pe altarul cunoașterii, pentru revelarea esențelor universului enigmatic, a misterului vieții insăși!
Această ardere pentru cunoaștere isi are scânteia în școală. Ea ne-a înzestrat cu darul de a face infinit alaiul de visări, de suflete și de dorințe.
Se poate arde și apoi renaște din cenușă, precum pasarea Phoenix, numai prin școală, alături de mentorii străbătuți de fiorul cunoasterii. Educatorul este acel posesor al crengii de aur, care a gasit firul Ariandei pentru a patrunde in labirintul sufletesc al elevului, iar sfera cunoașterii necesară străbaterii labirintului este asemenea lirei lui Orpheus…este lumină.
Nu e greu sa fii elev. E greu, însă, să-ți dai seama cum trebuie trăită această viață de neuitat.Timpul zboară ca o clipă și te trezesti, ca dintr-un vis de neuitat, cu aduceri aminte care împânzesc mintea, asemenea bobițelor argintii de rouă, ce scalda in zori fruntea florilor. E de ajuns să auzi un copilaresc ,,Uf!...scoala asta!” și iți amintești cât de greu treceau clipele departe de profesori sau de colegii de clasă.
Rolul literaturii în perioada paşoptistă
Premisa / Introducere
Perioada paşoptistă 1830-1860 are ca nucleu revoluţia anului 1848. Modernizarea societăţii româneşti, independenţa politică, libertatea naţională, unirea provinciilor române sunt obiectivele social-politice ale mişcărilor paşoptiste.
Epoca paşoptistă marchează începutul literaturii noastre moderne. Scriitorii paşoptişti provin din clasele de sus, sunt educaţi în Apus, mai ales în Franţa şi devin promotorii renaşterii naţionale atât prin univerul operei literare, cât şi prin implicarea activă în viaţa politică.
Scriitorii paşoptişti au vocaţia începuturilor şi, poate, de aceea, disponibilitatea de a aborda mai multe domenii culturale precum: literatura, presa, teatrul, învăţământul.
Principala trăsătură a literaturii paşoptistă constă în coexistenţa curentelor literare, nu numai în opera aceluiaşi scriitor ci, chiar în cadrul aceeaşi creaţii.
Paşoptismul este o ideologie literară niciodată sintetizată într-un program particular şi supus unor comandamente exterioare: mecanism cultural şi revoluţionar, spirit critic, deschidere spre Occident şi lupta pentru impunerea unui specific naţional, conştiinţa civică şi patriotică, conştiinţa pionieratului în mai toate domeniile vieţii, o retorică a entuziasmului şi a trezirii la acţiune.
Articolele programatice ale vremii reflectă ideologia literară paşoptistă. Două personalităţi au rolul de îndrumător al fenomenului cultural-literar. Într-o primă etapă, corespunzătoare primei generaţii paşoptiste, acest rol îi revine lui Ion Heliade Rădulescu prin articolele din ziarul “ Curierul românesc”, apărut la Bucureşti începând cu 1829, căruia îi adaugă din 1837 suplimentul literar “ Curierul de ambe sexe”. Datorită îndemnurilor adresate tinerilor scriitori: ” Nu e vreme de critică, copii; E vreme de scris; Să scrieţi cât veţi putea şi cum veţi putea”. Ion Heliade Rădulescu, a făcut posibil debutul unei întregi generaţii, între 1830-1840-Vasile Cârlova, Grigore Alexandrescu, Dimitrie Bolintineanu, Cezar Bolliac.
O altă etapă este marcată de contribuţia lui Mhail Kogălniceanu, redactorul revistei Ieşene “ Dacia literară”, care are ca obiective exclusiv literatura.
Literatura paşoptistă se dezvoltă sub semnul romantismului european şi parcurge un drum sinuos. După literatura anilor 1825-1830, care abundă în special francezii, e de remarcat sincronismul dintre romantismul francez şi articolul program “Introducţie” de Mihai Kogălniceanu. Scriitorii români ai epocii asimilează rapid manifestul romantismului francez şi aplică principiile acestuia cu particularităţile curentului naţional-popular de la revista “ Dacia literară”.
Trăsăturile perioadei pașoptiste
Pașoptismul cuprinde perioada literară dintre 1840 şi 1860, perioada care pentru literatura română înseamnă epoca de modernizare, de afirmare a romantismului şi de fundamentare a majorităţii speciilor.
Cea dintâi trăsătură este autohtonismul şi acest faptul nu trebuie să surprindă, această mișcare aflându-se într-o firească legătură de circulaţie a ideilor cu umanismul şi iluminismul, care au pornit şi ele de la aceleaşi elemente de identificare a spiritualităţii româneşti. Cel dintâi reper al acestei trăsături este motivul etno-genezei, pe care vechii cărturari îl afirmaseră pentru trezirea conştiinţei naţionale, iar coriferii Scolii Ardelene ca argument al marilor revendicări româneşti din Transilvania. Orgoliul latinităţii şi mitul întoarcerii la originile de mult uitate impregnează ideologia şi literatura paşoptistă, uneori în exces, ceea ce îl face pe Kogălniceanu să denunţe “romano-mania” unor zeloși. Teme, motive, viziuni ale trecutului daco-romanic, personaje istorice sau mitologice din acelaşi trecut, etc, pătrund în epoca paşoptismului, dându-i o notă specifică, inexistentă în alte literaturi.
Temele inspirate din istoria poporului român sunt atat de frecvente, încat au dat literaturii de la 1848 un relief deosebit, specificacitatea de care avea atâta nevoie în certificarea originalităţii ei. Valorificarea subiectelor istorice a dus şi la primele izbânzi artistice din epocă: ”Alexandru Lăpuşneanul”, de Costache Negruzzi, ”Legendele istorice” de Dimitrie Bolintineanu, etc.
Aceste trăsături reprezintă semnele de marcă, de configurare a unui univers artistic prin care scriitorii de la 1848 au încercat să se sincronizeze cu veacul fără să se lepede de sentimentul identităţii lor naţionale.
VASILE ALECSANDRI ( 1821-1890)
S-a născut la 21 iulie 1821. Copilăria şi-o petrece la Mirceşti, unde are ca prim dascăl pe părintele Gherman. În 1829, învaţă franceza, germana şi greaca la Pensiunea Puienim şi îl are coleg pe Mihail Kogălniceanu. În 1843 este trimis la Paris împreună cu pictorul Negulici, Alexandru Ioan Cuza şi unde îl va cunoaşte şi pe Ion Ghica şi alţi tineri veniţi la studii.Deoarece nu reuşeşte să facă studii la Şcoala de drumuri şi poduri, dupa ce trece un bacalaureat în litere şi se înscrie la Facultatea de Medicină, apoi la Drept, acesta pleacă la Florenţa, în Italia, împreună cu, Costache Negri unde va trăi o idilă pe care o va istorisi în “Buchetiera din Florenţa”.
În 1840, preia împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Costache Negruzzi conducerea Teatrului Naţional din Iaşi şi văzând lipsa unui repertoriu general naţional începe să compună cântece comice ca: “ Iorgu de la Sadagura”, “ Barbu Lăutarul”,”Doi morţi vii”.
Acesta continuă cu o serie de comedii “ Chiriţa la Iaşi”,” Chiriţa în provinţie” “ Coana Chiriţa în balon” “ Rusaliile”, “ Iaşi în carnaval”, “ Boieri şi ciocoi” şi piese de specific naţional ca: “ Sânziana şi Perpelea”, “Nunta ţărănească”
Partea cea mai rezistentă a dramaturgiei sale va consta în dramele: “ Despot- Vodă”,” Ovidiu”, pe care le va scrie la sfârşitul vieţii.
Alecsandri a dat formă concretă unei tendinţe care preexistă în poezia românească. Pastelurile poetului evocă natura aşa zis domestică, adică tot ce constituie cadrul obişnuit a unei vieţi patriarhale,idilice.Natura nu mai este ca în marea poezie romantică, refugiu ci cadru natural privit cu obiectivitate descriptivă.Pastelurile devin, în acest sens imnul plin de încredere adresat adevăratei ţări, satului şi adevăratelor valori ale acestora.
Locul lui Alecsandri în literatura română este definit de Titu Maiorescu în “Poeţi şi critici”, Alecsandri are altă însemnătate: “Alecsandri vibrează toată inima, toată mişcarea contemporanilor săi. Farmecul limbii române în poezia populară el ni l-a deschis, iubirea omenească şi dorul de patrie în limitele celor mai mulţi dintre noi el le-a întrupat,frumuseţea proprie a pământului nostru natal şi a aerului nostru el a descris-o... Când societatea mai cultă a putut avea un teatru în Iaşi şi Bucureşti, el a răspuns la această dorinţă scriindu-i comedii şi drame; când a fost chemat poporul să jertfească viaţa în războiul din urmă el singur a încălzit ostaşii nostri cu raza poeziei...În ce constă valoarea unică a lui Alecsandri? În această totalitate a acţiunii sale.”
Una dintre cele mai importante opere de factură istorică a lui Vasile Alecsandri o reprezintă “ Deşteptarea României”, ce are ca temă lupta pentru libertatea naţională pentru afirmarea idealurilor revoluţiei de la 1848.Titlul operei “Deşteptarea României” exprimă deplin programul “Daciei literare” în sensul afirmării conştiinţei naţionale printr-o luptă socială şi naţională. Mesajul pe care îl reproduce poezia este unul actual deoarece aceleaşi idealuri şi problematici de la 1848 au stat la baza conştiinţei naţionale din 1989.
Poemul romantic “ Dan căpitan de plai” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui Vasile Alecsandri în care acesta conturează comuniunea dintre om şi natură. Poemul are ca temă exaltarea trecutului glorios.
Povestirea “ Balta Albă “este scrisă sub forma unei scrisori care sugerează autenticitatea şi prezintă imaginea unei vieţi plină de surprize pe care un strain venit în principatele româneşti o întâlneşte, tema fiind călătoria. Tot în povestirea “ Balta Albă” este prezentă şi “tehnica de narare în ramă” deoarece există doi naratori ce relatează la perosana I.
Comedia “ Chiriţa în provinţie”, face parte din “ Ciclul Chiriţelor”, opera care are ca temă demascarea parvenitismului, a snobismului şi a abuzurilor administraţiei. Conflictul este reprezentat de către concepţia conservatoare şi ideile noi progresiste, se desfaşoară gradat, într-o acţiune complicată cu situaţii comice pline de neprevăzut. Vasile Alecsandri satirizează imitarea modei Occidentale fără asimilarea culturii corespunzătoare, adică realizează expresia comică a “ formulelor fără fond” înainte de formularea teoriei maioresciene.
Ataşat ideilor paşoptiste, Vasile Alecsandri a fost liderul mişcării literare a epocii, fiind un deschizător de drumuri pentru diferite specii şi genuri literare.
Ion Heliade Rădulescu (1802-1872)
Ion Heliade Rădulescu este una dintre peronalităţile politice şi culturale cele mai proeminente ale perioadei paşoptiste.
Prin numeroasele şi variatele sale realizări, Heliade Rădulescu a devenit un mare ctitor de cultură românească din această perioadă. Înzestrat cu un remarcabil spirit intreprinzător el a elaborat un vast program cultural ce se intemeia pe credinţa că emanciparea poporului, intrarea lui în rândul naţiilor civilizate şi independente nu s-a putut face fără presă, învăţământ, literatură şi teatru în limba naţională. Această înţelegere a făcut din Heliade un deschizător de drum în multe direcţii. Programul societăţi literare şi filarmornica, conturează sfera largă preocupărilor şi activităţiilor sale, într-o perioadă animată de idealul formării unei culturi româneşti moderne. Heliade a sprijinit dezvoltarea învăţământului la sate prin înfiinţarea de şcoli normale în fiecare judeţ a condus, după retragerea lui Gheorghe Lazăr, Şcoala de la Sava unde, de la vârsta de 18 ani, devine profesor de matematică, gramatică românească, filozofie şi retorică; a elaborat o programă complexă pentru formarea actorilor (se înfiinţează o şcoala de literatură, declamaţie şi muzică vocală).
Încadrându-se în ideile paşoptiste privitor la rolul presei în lupta opiniei, difuzarea cunoştiinţelor ştiinţifice, culturale şi a creaţiei beletristice, Heliade editează, în 1829 "Curierul Românesc", primul ziar din Ţara Românească, iar apoi alte publicaţii: "Adaos literar", "Curier de ambe sexe". Pentru a încuraja editarea literaturii originale şi ai traducerilor, el are o tipologie proprie, în care şi-au tipărit lucrările majoritatea scriitorilor epocii.
Ideile filologice ale lui Heliade au fost însuşi şi sustinuţe de majoritatea scriitorilor paşoptişti, de celelalte forţe şi instituţii culturale ale vremii. Heliade Rădulescu a îndrumat activitatea creatoare prin numeroasele articole, prefeţe, prelegeri despre retorică; principiile estetice, critica literară, regulile de compoziţie, stil şi prozodie aduc cea mai valoroasă contribuţie a timpului sau la constituirea unei teori literare româneşti. Heliade a acoperit, cu prestigiul său de îndrumător, peste 5 deceni de istorie culturală românească. În creaţia lui literară, lucrările istorice şi filozofice, în articole cu caracter teoretic s-au încrucişat toate tendintele şi curentele, toate ideile estetice şi filozofice ale vremii.
În activitatea literară, Heliade Rădulescu, debutează ca şi ceilalţi poeţi paşoptişti, sub influenţa romantismului, elegii, ode şi sonete. Scriind versuri inegale ca valoare artistică, el a abordat în poezie cea mai largă varietatea tematică (curgerea ireversibilă a timpului, deşertăciunea vieţii, ruinile ca simbol al gloriei trecutului, destinul omenirii, rolul profetic al poetului, etc). În dorinţa de a le oferi celorlalţi "modele "el şi-a încercat talentul în toate speciile genului liric. Înclinaţia spiritului sau universalitatea îi inspiră ideea de a creea o opera poetică autocuprinzătoare, un vast poem, intitulat "Umanitatea".
Heliade Rădulescu se numără printre pionerii poeziei satirice, ”Păcală şi Tândală” şi a fabulelor “Muştele şi albinele”, în care verva lui satirică creează un limbaj colorat, plin de farmecul interjecţiei spontane, oglindite în numeroase jocuri de cuvinte cu înţelesuri multiple, în dialoguri vorbind de umor original. În poezia "Ingratul", care-l vizează pe Grigore Alexandrescu, satira ia forma pamfletului înverşunat , clocotind de mânie şi blestem. Receptivă la mişcarea de idei a vremii, Heliade a reflectat-o în toată amploare ei, atât prin tâlmăcirea din nenumeroşi autori, cât şi prin scrieri originale.
Dotat cu un talent remarcabil şi cu un spirit acut , el a desfaşurat , aproape în tot ce a scris şi mai ales în a doua parte a vieţii,o vervă polemică fără precedent, care l-a facut un precursor demn de admiraţia lu Haşdeu, Macedonski, Arghezi şi mulţi alţii. Remarcabile în acest sens sunt prozele satirice şi deosebi "fiziologiile". El a persiflat cu umor şi învelşunare sarcastică, coborând adesea în imprecaţie şi invective, parvenitismul, îngustimea spirituală, suficienţa imposturii în creaţii artistice precum ”Cuconul Drăgan” sau “Domnul Sarsailă” ,etc).
În “ Sburătorul” poezia are ca punct de plecare mitul folcloric al “Sburătorului”. Potrivit unei credinţe populare străvechi, primele manifestări ale sentimentului de dragoste, la fete, primii fiori ai iubirii s-ar datora unei fiinţe supranaturale denumit zburător care, în imaginaţia mitologică, întruchipează trăsăturile unui flacău frumos. Acesta trezeşte în sufletul fetelor sentimentul erotic, aducându-le zbucium şi suferinţă. "Boala"necunoscută a iubirii poate fi însă vindecată, în concepţia populară, prin vrăji şi descântece.
Poezia "Sburătorul", deşi inspirată din folclor, este o expresie artistică modernă a mitului iubirii, atât de răspândit în cultura noastră populară încât, Dimitrie Cantemir în "Descrierea Moldoviei " îi acordă o atenţie deosebită.
COSTACHE NEGRUZZI (1808-1868)
Constache Negruzzi s-a născut în 1808 la Trifeştii Vechi de lângă Iaşi.
Între 1816-1820 viitorul scriitor ia lecţii de limbă greacă cu dascălul Chiriac şi de limbă şi literatură franceză cu emigrantul polon Brancovitz. În 1820 învaţă româneşte de sine stătător, după cum ni se destainuie în scrisoarea "Cum am învăţat româneşte"
În 1840 este ales primar al oraşului Iaşi şi este numit codirector al Teatrului Naţional, alături de Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri. În "Dacia literară" publică nuvela istorică "Alexandru Lapușneanu", văd lumina tiparului "O alergare de cai", "Fiziologia provinţialului"
La 6 iulie 1939 se căsătoreşte cu Maria Gane, cea alături de care va avea 5 copii: Iacob, viitor responsabil al revistei “Convorbiri literare”, Leon, Nicolae, Gheorghe şi Eliza.
Negruzzi este iniţiatorul unor specii literare inedite în acel moment în literatura română, cum ar fi: primul model de literatură memorialistică: “Cum am invațat romaneste”; nuvela romantică “Zoe, O alergare de cai”; „anecdotul istoric Aprodul Purice” -apărut în 1873, înaintea Daciei literare, fragment din proiectata epopee “Stefaniada”. Prin schiţa portretistică din” Reteta” şi “Fiziologia provincialului” (1840), Negruzzi este întâiul observator social, înainte de Vasile Alecsandri. Fabulosul şi proverbialul din poveştile lui Creangă sunt prefigurate in “Scrisoarea XII” și “Păcală şi Tândală” 1842), ca şi caracterul evocator din scrierile lui Mihail Sadoveanu.
Negruzzi a fost preocupat şi de problemele limbii într-un număr de patru scrisori, intitulate “Critica”, pe temeiul cunoaşterii limbii vorbite, a textelor vechi; preocupat şi de creaţia folclorică “Păcală şi Tândală, a grupat proverbele pe teme.
În 1823 Constantin Negruzzi se întoarce la Iaşi, traducând “Memnon de Voltaire”. Lui Negruzzi îi aparţine primul proiect de epopee naţională, "Ştefaniada", din care a realizat un singur poem, "Aprodul Purice", inspirat din cronica lui Grigore Ureche şi de anecdota inserată de Neculce în "O seamă de cuvinte". Opera sa reflectă, în primul rând, principiile promovate de "Dacia literară".
Prin nuvela “Alexandru Lăpuşneanu”, Costache Negruzzi a devenit un scriitor clasic, acesta fiind una din grandioasele opere, care au ca tema istoria națională, şi ilustrează evocarea unui moment zbuciumat din istoria Molovei şi în timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu ( 1564-1569).
Pentru Negruzzi, literatura nu trebuie să fie conformă cu realitatea ci cu propria sa viziune asupra acesteia, care trebuie să fie o viziune romantică. Limitele acesteia sunt ale verosimilului artistic şi mai puţin ale adevărului istoric.
Avem în “Alexandru Lăpuşneanul” prima proză istorică într-adevăr reusită din literatura noastră, şi anume una care a stabilit pentru multa vreme standardele genului, o culme neîntrecută până în prezent.
În concluzie, Costache Negruzzi a reprezentat pentru perioada paşoptistă un mare personalitate culturală, prin operele sale, abordând teme diferite iar prin proza sa se distinge nu atât prin inventivitate artistică, cât prin caracterul ei evocator, memoralist şi analitic
DIMITRIE BOLINTINEANU (1819-1872)
Dimitrie Bolintineanua fost un poet român, om politic, diplomat și un participant la Revoluţia de la 1848.
Dimitrie Bolintineanu era macedonean aromân de origine, părintele lui, Ienache Cosmad, a venit în ţară din Ohrida. În puţinii ani ai tatălui său, Ienache, acesta îşi făcu în Valahia o situaţie acceptabilă. Arendaş, mic proprietar, apoi subprefect, cu reşedinţa la Bolintin, sat aproape de Bucureşti, el nu apucă să-i lase celui de al doilea născut, Dimitrie, o avere care să-l scutească de griji.
Orfan de ambii părinţi încă din 1831, tânărul a fost crescut de rude mai avute. Se susţine de timpuriu, precum Grigore Alexandrescu, I. L. Caragiale, Mihai Eminescu, prin slujbe funcţionăreşti. În 1841 era copist la Secretariatul de Stat, în 1843 - secretar la departamentul ”pricinilor suditeşti”. Printr-un misterios concurs de împrejurări, e ridicat, în 1844, la rangul de pitar. Faptul că publicase în 1842 admirabila poemă ”O fată tânără pe patul morţii”, prezentată elogios de Ion Heliade Rădulescu (şi invocată mai târziu de Mihai Eminescu în Epigonii), a jucat, probabil, un rol decisiv. Poemul ”O fată tânără pe patul morţii” era o imitaţie după ”La jeune captive” (”Tânăra prizonieră”), de André Chénier, şi a fost publicat în ”Curierul de ambe sexe”.
În prefaţa vol. de debut din 1847, Bolintineanu, deja celebru prin tonalitatea suav elegiacă şi prin muzicalitatea versurilor sale, îşi prezintă poeziile ca pe nişte divertismente prea "puţin solide". Prin universul poetic pe care-1 aduce şi prin atitudinea teoretică din prefaţă, Colectia din 1847 prefigurează direcţiile contradictorii ale spiritului său, pe care opera ulterioară va încerca zadarnic să le sintetizeze şi să le armonizeze
Din “Reveriile de tinereţe”,dincolo de mulţimea comparaţiilor, a caror înlănţuire retorică dă senzaţia neputinţei de a ajunge la metaforă, şi dincolo de prezenţa abuzivă a diminutivelor e de reţinut sentimentul înstrăinării, care rămâne definitoriu pentru eroul lui Bolintineanu, în cele mai autentice ipostaze - lirice sau epice - ale sale. Corectivul eroic al “Reveriilor” îl aduc ”Legendele istorice”, care dizolvă, dupa o schemă compoziţională rudimentară, epicul în discurs şi traduc idealul naţional în termenii idealului cavaleresc al onoarei. Amestec de discurs patriotic, gest eroic nesusţinut epic şi atmosfera molatec voluptuoasă. Colectivul eroic al “ Reveriilor”, îl aduc “ Legendele istorice”,care dizolvă,după o schemă compoziţională rudimentară, epicul în discurs şi traduc idealul naţional în terminii idealului cavaleresc al onoarei.
Fastul coloristic al Orientului din “Florile Bosforului” încadreaza în intrigi de harem portrete ale unor frumuseti misterioase cu vocatia unică a iubirii şi predestinarea unei morţi timpurii si violente.
“Traianida” e o suită de fragmente lirice, printre care invazia dactilică a românilor trec neobservată. Un creator mai norocos se dovedeşte Bolintineanu în roman. Mai putin în “Manoil” sau “Căderea şi înălţarea omului prin femeie” (combinaţie de Werther cu romanele de mistere), şi mai mult în “Elena”. Conceput balzacian, acest al doilea roman, dă, de la primele pagini, impresia unei construcţii solide, puţin obişnuită în epica românească a epocii, impresie întărită prin calitatea observaţiei sociale, prin capacitatea de a crea atmosfera vieţii mondene şi mai ales prin fineţea observaţiei psihologice. Roman al unei iubiri vinovate şi interzise, “Elena” e un bun studiu asupra geloziei şi observaţiile psihologice, în care analiza ia locul confesiunii romantice, sunt consonante pe alocuri cu teoria stendhaliană a cristalizării.
“Macedonele” reactualizează bucolica arcadiană, iar “ Basmele” aduc, cel puţin prin câteva piese, primele reuşite ale baladei fantastice româneşti.
“ Mihnea si baba” transformă figuraţia consacrată a genului (strigoi, demoni, spaime) în imagistică onirică, structurată in jurul a două mişcări caracteristice: coborârea în adâncuri şi sezaţia de urmărire,de fugă neputincioasă din celebra cavalcadă a protagonistului.
Capodopera lui Bolintineanu rămâne “Conrad”, cea mai frumoasă poemă romantică pre-eminesciană din literatura română. Bolintineanu îşi descoperă aici eroul (exilatul), tema (exilul perpetuu ca emblemă a condiţiei umane) şi formula poetică cea mai avantajoasă: suita de fragmente lirice, motivate estetic de asta dată prin chiar pretextul epic al poemei, eterna calatorie.
Alecu Russo
Alecu Russo se trage dintr-o veche familie de boieri cu o situaţie socială relativ modestă, cu numele de Rusu, tatăl lui se numea Iancu Rusu iar mama lui se trăgea din neamul Donici.
În timpul groaznicei epidemii de holeră care bântuia în Moldova în anul 1831, are nenorocirea, după cum declară în evocarea sa „Holera”, „de a rămîne singur viu din 40 de persoane ce locuiau într-o casă”; e posibil că atunci şi-a pierdut mama.
La o vârstă fragedă copilul e trimis să înveţe într-unul din institutele cu o reputaţie solidă din Elveţia. Între 1829-1835 îşi continuă studiile la Institutul lui Francois Naville, de lângă Geneva, unde scrie primele încercări literare, majoritatea lucrărilor au fost scrise în limba franceză şi au apărut postum în traducerea lui Alecsandri şi Odobescu Pleacă spre Viena să-şi completeze studiile. Este expulzat din Viena datorită unei ode închinate lui Alibaud, un republican care atentase la viaţa lui Ludovic-Filip. Astfel, se reîntoarce în ţară în 1836. Câţiva ani locuieşte cu tatăl său, dar în urma unor neînţelegeri, îl părăseşte şi obţine slujba de ajutor de judecător la Piatra.
La Piatra obişnuieşte să cutreiere ţinutul, descoperind măreţia şi frumuseţea peisajelor tării. Cu prilejul acestor călătorii Russo intră din nou în contact cu folclorul şi începe să culeagă producţiile populare pe care le preţuise din copilărie.Dornic să participe la lupta intelectualităţii progresiste moldovene, el nu putea rămâne mult timp la Piatra, se simţea prea departe de capitală, centrul activităţii antifeudale. Îşi neglijează serviciul şi în 1844 renunţă cu totul la el, stabilindu-se la Iaşi ca avocat. În acel moment manifestările politice care pregătesc revoluţia de la 1848 se înmulţesc, sub adăpostul asociaţiilor culturale.
În 1840 apare revista „Dacia literară” sub conducerea lui Mihail Kogălniceanu. Alecu Russo, înţelegând importanţa răspândirii ideilor progresiste cu ajutorul teatrului, li se alătură şi scrie două comedii: „Băcălia ambiţioasă”, şi „ Jicnicerul Vadră sau Provinţialul la teatrul naţional” în care critică parvenitismul (temă frecventă şi la Alecsandri). Textul pieselor s-a pierdut dar acţiunea acestor opere dramatice s-a putut reconstitui din memoriile autorului şi din critica făcută Băcăliei de către cronicarul „Albinei romîneşti”, Dimitrie Gusti(17 ianuarie 1846). Băcălia ambiţioasă e fata unui băcan, cu numele Zoiţa, care doreşte, luând de bărbat pe cuconaşul Găluşcă să ajungă în lumea bună. Părinţii, deşi se împotrivesc la această căsătorie, se înduplecă şi işi dau consimţământul, însă, convingându-se că pretendentul e un vânător de zestre, fata rămâne să ia un tânăr de seama ei.
În decursul anilor 1845-1846, cu prilejul unei vizite la Mînjina, moşia lui Costache Negri, unul din locurile de întâlnire ale intelectualităţii progresiste din Ţările Române, Russo îl cunoaşte pe Nicolae Bălcescu, cu care, cum arată Ghica, s-a „găsit în strânsă legătură”.
La 27 martie 1848, la hotel Petersburg, are loc o adunare la care participă 1000 de persoane şi se alcătuieşte o petiţie cuprinzând 35 puncte revendicative, pe care o semnează şi Alecu Russo. Insuccesul mişcării dezlănţuie o prigoană împotriva principalilor participanţi la adunare.
Opera lui Alecu Russo este mărturia unor mari posibilităţi creatoare. Unind în stilul său lirismul avântat cu exactitatea realistă, patosul cu sarcasmul, umorul cu nostalgia, dialogul viu cu meditaţia, scriitorul ştie să zugrăvească cu acelaşi talent oameni şi locuri, moravuri şi tablouri de natură. Urmând linia ideologică a „Daciei literare”, Russo duce în scrierile sale lupta împotriva naţionalismului şi cosmopolitismului în limba şi literatura noastră, atrage atenţia asupra importanţei şi valorii folclorului, pune bazele elementelor de critică şi teorie literară. Scrierile literare ale lui Russo se inspiră din tristeţea doinelor, vigoarea baladelor populare şi înţelepciunea vechilor cronici, dar realitatea este văzută prin prisma unui neîntrecut observator al epocii sale. Literatura lui Russo este mai mult o literatură de idei cu largi resurse culturale umaniste, cu o notaţie generalizatoare.
Pentru ideile sale avansate, pentru contribuţia sa la dezvoltarea lingvisticii, criticii şi creaţiei literare, Russo este unul dintre cei mai însemnaţi scriitori ai generaţiei paşoptiste.
GRIGORE ALEXANDRESCU
Cel mai de seamă fabulist al literaturii române din sec al XIX-lea,Grigore Alexandrescu s-a născut pe 22 februarie 1810, la Târgovişte, în mahalaua Lemnului. Deşi va rămâne orfan de mic copil, în condiţii materiale foarte precare, adevarata sa comoară, talentul, va ieşi la suprafaţă de timpuriu. Memoria extraordinară, îi va permite să înveţe Greaca şi Franceza, iar abilităţile sale politice se vor manifesta din abundenţă într-o epocă în care nu putea să-şi exprime părerile direct. Profunzimea cugetărilor expuse în imagini alegorice care impresionează îl urcă pe Grigore Alexandrescu pe treapta celui mai autentic fabulist al literaturii române
Epoca lui Alexandrescu cunoaşte o înflorire deosebită a fabulei și pentru că împrejurările ofereau un material bogat de fapte cum el însuşi amintea: ,,E prea bun pentru fabuli veacul în care trăim''.
Fabulele lui Alexandrescu sunt produsele cele mai caracteristice ale vremii, exprimând aceste condiţii de care se amintesc: plecând de la împrejurări concrete, cum se ştie exact în anumite cazuri, ele au o adresă directă, visează un chip nemijlocit anumite realităţi. Acest lucru a fost observat de mult de către comentatorii de P.Eliade, de pildă, care arată că, luând de la Fontaine unele procedee artistice, fabula lui Alexandrescu este însă,,politică şi socială'', ,,ea nu va fi nici universală, nici filozofică ci dimpotrivă,ea va fi din ce în ce mult mai naţională şi politică''.
În fabula lui Alexandrescu modificările sunt interceptibile aproape dar, însumate, ele converg nu spre o autodemascare, ca în fabula esopică.
În ,,Boul şi Vitelul'' de exemplu, falsitatea ambelor personaje, adică a categoriilor pe care le reprezintă sta la originea ridicolului care le înglobează deopotrivă, de aceea fabula nici nu are o morala propriu-zisă căci concluzia nu este prilejuită de vreun act al viţelului ci e un dat al noii situaţii sociale.
Chiar dacă specia preferată este fabula,opera sa,originală şi românească,cuprinde şi poezii lirice,meditaţii,elegii,satire,epistole îmbinând atât elemente romantice cât şi clasice.
Lirica lui Grigore Alexandrescu ilustrează, în cel mai înalt grad poate, programul romantismului românesc, expus de Kogălniceanu în cunoscuta sa introducţie la “Dacia Literară”. Atras deopotrivă de valorile perene ale trecutului, în spiritul valorificării eroismului strămosilor, dar şi de relieful prezentului, Alexandrescu îşi dispune stările afective în două registre lirice: unul patetic, cu substanţă innobilată de o turnură morală şi moralizatoare, atunci când se evocă faptele de arme ale trecutului, iar celălalt satiric, cu modulaţii ironice ori chiar vehement sarcastic, atunci când se reliefează tarele, precarităţile ori incovenientele prezentului cu substanţa degradată.
,,Umbra lui Mircea La Cozia'' face parte din opera lirică, de evocare istorică, în care poetul investeşte cu o aură morală, evocatoare, un trecut glorios. Această poezie a fost scrisă în urma unei călătorii efectuate în vara anului 1842, împreună cu Ion Ghica, la mănăstirile de pe valea Oltului din nordul Olteniei. Roadele acestei călătorii sunt poeziile : ,,Umbra lui Mircea La Cozia'', ,,Răsăritul Lunii la Tismana'' şi ,,Mormintele la Drăgăşani''.
În “Memorialul de călătorie”, scris cu aceeaşi ocazie, Grigore Alexandrescu îşi exprimă sentimentul de admiraţie faţă de frumuseţea şi mareţia mănăstirii ctitorite de Mircea Cel Bătrân. Astfel, prin utlizarea unor personificări a unor propoziţii eliptice şi a unor construcţii exclamative, autorul amlifică emoţia lirică.
Prin creaţia sa,Grigore Alexandrescu,se dovedeşte a fi unul dintre cei mai importanţi reprezenţanti ai paşoptismului în latura a protestar-eroică.
Ion Ghica
S-a născut la 12 august 1816, la Bucureşti, a fost o personalitate marcantă a celei de-a doua jumătăţi a secolului al XIX-lea, academician, autor, diplomat, matematician, om politic şi pedagog român, prim ministru al României de două ori, între 1886 şi 1867, respectiv între 1870 şi 1871, şi preşedintele Academiei Române de patru ori.
Fiu al logofătului Dimitrie Ghica, a făcut studiile în Bucureşti şi în vestul Europei, a studiat ingineria şi matematica la Paris între 1837 şi 1840. S-a reîntors în Moldova, unde devine profesor de matematică la universitatea fondată de domnitorul Mihail Sturdza la Iaşi. În 1844, împreună cu Mihail Kogălniceanu şi Vasile Alecsandri, editează săptămânalul „Propăşirea”, o revistă săptămânală de cultură, apărută la Iaşi între 9 ianuarie şi 29 octombrie 1844 în 42 de numere, revista este suspendată de cenzură, din ordinul domnitorului Mihail Sturdza.
În timpul revoluţiei de la 1848, a fost trimis de către guvernul provizoriu ca reprezentant al acestuia la Istanbul, pentru a negocia cu guvernul turc. După înfrângerea revoluţiei a rămas în exil la Istanbul. În 1859, după unirea Moldovei şi Ţării Româneşti, a fost chemat de Alexandru Ioan Cuza să se întoarcă în România, şi devine prim-ministru în timpul lui Cuza şi apoi în timpul lui Carol I al României. Natura sa neliniştită îl va face să facă parte din mişcarea anti-dinastică din 1870-1871.
În 1881, a fost numit ministru român la Londra, a deţinut această funcţie până în 1889. Din opera sa amintim : ”Vademecum al inginerului şi al comerciantului”,
„Ajutorul comerciantului, al agricultorului şi al inginerului”, „Scrisori către Vasile Alecsandri”, „Amintiri din pribegie”, „Convorbiri economice”.
Referinţe critice
DIMITRIE BOLINTINEANU
„ Volumele lui Bolintineanu face oficiul unei enciclopedii, din care cititorul poate afla foarte multe lucruri interesante. Evenimente de răscruce din istoria antică şi modernă,monumente celebre,legende biblice, date despre constituirea Islamului,despre stranii secte musulmane,tradiţii şi moravuri, informaţii despre popoare mari şi colectivităţi restrânse, despre porturi naţionale,despre personalităţi şi despre oameni de rând supuşi în manifestări semnificative, o mie de alte lucruri se perindă într-o succesiune caleidoscopică…”
( Ion Roman)
ALECU RUSSO
„ Alecu Russo este unul dintre acei tineri care a început şi susţinut lupta generaţiei nouă în contra obiceiurilor ruginite a societăţii vechi, el avea mult spirit, mult talent”
( Vasile Alecsandri)
COSTACHE NEGRUZZI
„ Negruzzi era un burghez cu legături în lumea feudală prin moşie, relaţie de familie şi raporturi sociale, situat ca în alt slujbaş într-o poziţie de dependenţă faţă de autoritate; în ordinea spiritului, el încerca să se elibereze, însă, de înaintarea spre o orânduire nouă e cinevitabilă; avea idei mai limpezi sau mai tenebroase,câteodată nimerea adevărul şi alteori bâjbâia să-l descopere, dar prin ţelul căutărilor lui, participa la Universul valorilor burgheze”
( Paul Cornea)
ION GHICA
„ Fie ca bărbat de ştiinţă, fie ca om de stat, ai fost totdeauna un model de imparţialitate, de toleranţă de acel liberalism în adevărat liberal, căruia nu i-e teama de a înfrunta prejudecăţile vulgare cu riscul impopularităţii.”
( Bogdan Petriceicu Haşdeu)
ION HELIADE RĂDULESCU
„ Pentru Heliade, nu există fapte indiferente sau accidentale; există numai ideea care se manifestă plenar în acţiunea sublimă sau care e martirizată în acţiunea destructivă.De aici, alternanţa tonului heliadesc între epopeic şi satiric, între sublim şi caricatural.”
( Camil Petrescu)
GRIGORE ALEXANDRESCU
„ Cu toate că multe fabule ale lui Grigore Alexandrescu au un prototip străin, după un obicei admis în acest sens în care afabulaţia cade pe plan secundar, tematica ideologică apare originală şi limitată la preocupările poetului, ăn majoritatea covârjitoare a cazurilor de ordin politic şi social. Fabulistul vorbeşte despre prinţ, despre cârmuire şi dregărori, despre privilegii şi nobleţe, despre demagogie şi falsul liberalism,despre soarta geniului şi celui slab făcând o mulţime de reflecţii, afabulate,asupra vieţii publice”
( George Călinescu)
Concluzii
Conceptul de literatură include alături de transmiterea emoţiilor estetice și trezirea sentimentului naţional, educaţia morală dar și mesianismul social.
Totdodată un rol deosebit l-au avut şi scriitorii prin operele lor lăsându-şi amprenta asupra literaturii. Scrierile lor sunt freamatul vechi al epocii glorioase ce au stârnit admiraţie imnică de-a lungul secolelor.
În domeniul poeziei, îşi scriu acum operele fundamentale autori precum Vasile Alecsandri, Costache Negruzzi, Alecu Russo şi Nicolae Bălcescu. Unii, în spiritul impus de revista "Dacia literară", vor cultiva filonul istoric. Amintim aici operele : "Alexandru Lapusneanul" de Costache Negruzzi, "Romanii supt Mihail voievod Viteazul" de Nicolae Bălcescu, "Cântarea României"de Alecu Russo etc.
Poezia paşoptistă pune bazele liricii moderne româneşti. Tematica se lărgeşte enorm faţă de epoca premodernă. După anul 1830, melancolia adâncă , organică, va învălui versurile tuturor poeţilor. Se cultivă meditaţia pe teme romantice (ruine, morminte, nestatornicia soartei), evocarea trecutului glorios , descrierile de natura , se face apel la folclor. Atmostera poeziei "noi" este prezentă într-o serie de creaţii precum cele ale lui Grigore Alexantrescu ,anul 1840” Meditaţie”, “Umbra lui Mircea. La Cozia”, Ion Heliade-Rădulescu”Zburătorul”, Vasile Alecsandri “Doine”, Dimitrie Bolintineanu “Legende istorice”,etc.
Bibliografia
- Istoria Literaturii Române, George Călinescu
- George Călinescu: Gr.M.Alecsandrescu, Bucureşti, Editura pentru Literatura,1962
- “Introduce în opera lui Dimitrie Bolintineanu”, Teodor Vârgolici,Editura Minerva, Bucureşti,1972
| |
Maria Melnic
Mirabela Filip
Catalina Pricoliciu
Iuliana Butunoi
Vlad Hurduc
Prof.Diriginte: Anca Banceanu